Muzeul Naţional al Agriculturii prezint ă :

HAMBAR DE SEMINŢE

Păstrarea recoltei repre zenta, pentru comunitatea sătească, în general, şi ţăran, în particular, o deosebită însemnătate în privinţa asigurării resurselor de trai şi a seminţelor necesare semănatului. În aceste situaţii, ţăranul a căutat întotdeauna să aibă cele mai adecvate mijloace de depozitare şi păstrare a recoltei.

Muzeul Naţional al Agriculturii deţine o colecţie de hambare reprezentativă, atât sub raport tipologic, cât şi al zonei etnografice de provenienţă : Ţinutul Pădurenilor, Mărginimea Sibiului, Maramureş, Crişana, Muntenia, Oltenia, Bucovina.

Denumirea de hambar este generalizat ă aproape în toată ţara, fiind asociată cu diverse denumiri zonale : hâmbar, ladă, lădoaie, raclă, tron, săcriu de bucate, sâsâiac, găbănaş .

Ca şi tipologie, hambarele erau cunoscute în toate zonele forestiere ale Europei şi mai ales în arealul României din ziua de astăzi. În general, erau construite în sistemul de piloni cu îmbinare în pană şi uluc (nuth şi feder ) : patru picioare masive pe care se montau pereţii şi fundul, la o distanţă mai mare sau mai mică deasupra solului. Capacul putea fi dispus fie plan sau în două pante (asem ănător cu sarcofagul grecesc sau roman) . Stabilitatea întregii piese era asigurată de câteva cuie de lemn sau metal.

Ca şi piesă semnificativă ce aparţine patrimoniului Muzeului Naţional al Agriculturii se regăseşte un Hambar pentru seminţe, lucrat în atelier rural. Este prevăzut cu două compartimente, realizat prin cioplire şi tăiere, din lemn de brad, cu scânduri lipite una lângă alta, îmbinate la capete în sistemul coadă de rândunică , fundul fiind fixat în cuie de metal. Prezintă balamale şi încuietoare din fier, prelucrate în atelier tradiţional, numite şi ţigăneşti . Capacul este plan. Acesta provine din zona comunei Sălişte, judeţul Sibiu .

Ca şi particularitate, acest hambar prezintă la partea inferioară două şubăre – două orificii de golire, obturate cu câte un capac rotund, prins cu şurub şi piuliţă de perete, având ca utilitate uşurarea golirii de seminţele depozitate.

Datare lui aproximativă este de dinainte de anul 1886 şi este dată de un înscris, în alfabet chirilic, pe partea lateral dreapta: „În 1886/ Amu măsuratu/ Coşu 22 una urste/Vedere noă la dată 44”, o confirmare a unei verificări făcute asupra cantităţii de seminţe din interiorul său.

Grija pentru păstrarea atât a seminţelor de consum, cât şi a celor pentru noi însămânţări, a dus la perfecţionarea mijloacelor de depozitare. Evoluţia lor a condus la ceea ce astăzi vedem a fi sistemul de însilozare a cerealelor.

Muzeograf, Claudiu Şerban